Fiecare
om are luptele lui,
privim
în jur și nu înțelegem de ce oamenii de la care avem așteptări
nu par a crește, nu par a înainta, și îi privim cu ochi reci,
critici, convinși fiind că aflându-ne în locul lor am înflorii
în toate acele lucruri in care ei par neputincioși.
Suntem nebuni.
Prețul
plătit de unii pentru a mai rezista o zi în picioare este dincolo
de ceea ce majoritatea am fi gata să plătim pentru toată
călătoria, și asta chiar având în fața ochilor promisiunile și
recompensele ce ne așteaptă.
Ne
lăsăm orbiți de stralucirea înșelătoare promisă de conductorii
unor trenuri cu renume, orbiți de strălucirea gândului că noi
înșine ne-am putea afla în fața panoului de comandă într-o zi.
Nu
e nimic demn, sfânt sau de valoare în a-ți ține mâinile
înțepenite pe o cârmă în timp ce valurile mătură de pe punte
pe cei mai curajoși dintre frații tăi și îi ascunde în adâncul
oceanului.
Nu
e nimic sfânt în a ține pe șine un tren ce sub strălucirea
exterioara ascunde roți dințate pătate de sângele celor prea
încăpațânați ca să fugă de lângă cei îngenunchiați de viață,
prea încăpațânați ca să nu întindă mâna, prea încăpațânați
ca să se ascundă sub măști bine lustruite.
Poate
e nevoie sa vedem mai des cum renasc oameni ce au fost striviți de
aceste mecanisme bolnave, oameni ce nu mai au frică de ele,
oameni
ce nu își uită propria istorie a răscumpărării,
oameni
ce nu mai au nevoie de a impresiona, ce nu au frică de
inevitabil, pentru că uneori.. obuzul cade în tranșeul săpat cu
mâinile golale, cu multă trudă, și pare nedrept, dar aceasta e
viața reală.
E
mult mai ușor să spunem întâmplări vesele, pline de iluzii și
minciuni decât să vorbim deschis despre istoria înșelăciunii și
fugii noastre.
O
mașina ce te poate strivi în mecanismul ei bolnav nu îți asigura
o călătorie liniștită, nici măcar o destinație certă.
Parcă
e mai plăcut când ești însoțit de oameni prea bogați ca să mai
lupte pentru titlurile efemere ale lumii de acum,
parcă e mai plăcută călătoria când poți să admiri fără grabă
frumusețile ce te înconjoară și să împărtașești din uimirea
ta celor de alături,
parcă
e mai liniștită călătoria când nu avem mâinile ocupate cu
titluri, ci suntem gata să îl apucăm pe cel ce se împiedică
lângă noi.
Poate
vom învăța să călătorim fără a mai hrănii balaurii ce ne
sfâșie prietenii și frații.. măcar pentru copiii noștri..