sâmbătă, 2 decembrie 2017

Ecouri

Dumnezeu a zis: “Să fie lumină! Și a fost lumină.”


       În clipa în care Creatorul infinit și nevăzut a început să se manifeste într-un mod perceptibil omului, El a început să vorbească.

A rostit, și cuvintele rostite au avut urmări – întotdeauna au.

       Mai apoi a vorbit omului, iar el, creat în imaginea Lui, vorbea la rândul lui, și cuvintele omului erau reflecția cuvintelor Creatorului; purtau în ele autoritatea Lui, iar efectul comunicării lui Adam cu lumea din jur, și cu Eva, era același cu cel al comnicării Creatorului.


Niciodată cuvintele nu fuseseră folosite ca și arme, ci erau instrumente de manisfestare a dragostei.


Ce soție fericită trebuie să fi fost Eva. Nici Adam nu cred să o fi dus prea greu.
       
       
       Spre deosebire de mulți dintre noi, ei iși cunoșteau adevărata identitate, știau adevărul despre ei direct de la Creatorul lor; Dumnezeu le vorbea și ei ascultau, apoi vorbeau..


       Reușești să îți imaginezi așa o lume, unde tot ceea ce se vorbește este izvorât din inima Tatălui, fiecare cuvânt încărcat cu bunătate, lipsa de egoism, și mai ales, fiecare cuvânt era adevăr și dragoste?

Ei nu știau altceva, nu aveau nevoie de altceva.

       În ultimă instanță, vorbirea lor era o imagine a inimii și a caracterului lui Dumnezeu. Acesta era planul Lui pentru relația lor, să Îl reprezinte pe El.


       Când cuvintele ne copleșesc, căutăm să ne izolăm, și.. ciudat, ne simțim singuri când nu ne-a mai vorbit cineva de multă vreme.

Modul în care percem și interpretăm viața, determină modul în care ne vom raporta la ea.


Ceea ce spunem deseori chiar și fără vorbe, nu ne aparține.

       O privire poate încălzi o inimă, mai bine decât multe pagini scrise, și aceeași privire poate purta în ea nenumărate săgeți care străpung și rănesc.

Dar nici cuvintele, nici privirile, nici o altă formă de a comunica nu ne aparține. Nu, nu ne aparține! Aparține celui pe care îl reprezintă și îl reflectă. Cine este acesta?

       Când ne aventurăm să comunicăm, o facem crezând că avem ceva de spus, crezând că este atât de important, dar în urmă ce se întâmplă?

În momentul creației, Dumnezeu a zis, și totul a luat ființă, apoi a privit și a văzut că toate erau bune.

       Privind la ceea ce creăm prin ce spunem, putem spune și noi că sunt bune? Adică reflectă chipul Lui?
Poartă cuvintele noastre autoritatea Lui, asa cum au fost destinate?

Nenumărate probleme ne-am creat nesocotind autoritatea lui Dumnezeu: spunem ce dorim, când dorim, și mai ales în modul în care dorim, dar noi suntem doar un ecou..


În nebunia noastră, credem că putem să ne promovăm planurile egoiste și propriul scop pentru a deveni fericiți.

Dumnezeu a avut același scop pentru Adam și Eva, dar cu totul alt mod de a-i duce acolo.
Încă mă întreb cine știe drumul sigur spre fericire.


       Totul s-a schimbat când Șarpele a rostit primele cuvinte. Omul a devenit confuz.
Singura perspectivă de care avea nevoie, cea a lui Dumnezeu.. nu mai era singura. Omul aude prima minciună.

Uneori greșim în vorbire, pentru că de fapt nu reușim să înțelegem, să interpretăm realitatea ce ne înconjoară, dar nu și Șarpele, el minte intenționat și cu un scop precis.

              Comunicarea sănătoasă este mereu dependentă de adevăr.

Minciunile nu doar subminează adevărul, dar și distrug ecoul Creatorului în inimile noastre.


       Ne lovim de probleme pentru că înșelăm, distorsionăm, manipulăm prin cuvinte, prezentăm fapte într-o lumină care să ne avantajeze pe noi, și încet ajungem să credem noi inșine că acea perspectivă este adevarată.


       “Adam, ce ai facut?” Momentul în care Adam a simțit că se afla sub autoritatea gresită, că era ecoul altei inimi..


       Din soțul tandru și protectiv, reprezentant al dragostei lui Dumnezeu pentru Eva, Adam.. devine un ecou al unei nopți adânci fără stele.


       Acum nu mai este protectiv, acum vorbește împotriva Evei; și fără să realizeze, împotriva lui Dumnezeu.

Înainte, Eva nu auzize acuzații, înjosiri, nici reporșuri. Relația lor s-a schimbat total; dar și relația lor cu Dumnezeu.


              Adam se grabește s-o acuze pe Eva, nu îi vine în ajutor, nu se dă pe sine pentru a o proteja; nu stă între ea și Dumnezeu căutând s-o apere, s-o justifice.. nu, el se dă înapoi, aruncând acuzații atât spre Eva, cât și spre Dumnezeu.


Am fost creați în imaginea Lui, dar mai reflctăm noi imaginea Lui în cuvintele noastre?

              Sau reflectăm imaginea întunecată a neadevarului? Adică a acelor cuvinte, jumătăți de adevăr, sau a minciunilor ce manipulează, sau a cuvintelor jignitoare pline de mânie, sau a acelor cuvinte de care suntem măndri, chiar dacă au sfidat și au rănit.

Adevărul și minciuna nu ne apartin; doar alegem al cui ecou vom fi.

Inima ta cu inima cui rezonează? Acel ecou îl va transmite.

       Poate puțină umilință își va gasi drumul spre fiecare dintre noi, și recunoscând că în inima noastra e problema să deschidem larg fereastra.

       Soarele strălucește încă.. și o va încălzi, va topi gheața și apoi acea inimă va simți efectul privirii și al cuvintelor ce le îndrepți spre cei din jur.

              Ce efect au cuvintele tale?
 Cel mai simplu mod de a afla în autoritatea cui operezi și imaginea cui o reflecți..

Niciun comentariu:

A iubit până la capăt

                A înviat!          Fără a fi în stare să dea multe explicații, cam asta au strigat femeile ce au găsit mormântul gol, în...